Sunday, September 6, 2015

De data asta l-am ascultat

L-am cunoscut treptat, prima oară în Poiana Braşov. Mi-am luat săniuţa, i-am aruncat o privire şi, cu mirare în ochi a fost un fel de „Bună, eu sunt Cristina. Tu trebuie să fii Muntele.” L-am ignorat apoi complet în favoarea joacei mele. Am făcut cunoştinţă cu el abia în taberele de iarnă din liceu. Cu clăparii în picioare, schiurile pe umăr şi mâna la frunte, spuneam: „Măi, dar mare mai eşti!” Dar n-am stat niciodată să-l ascult, să îmi spună că de fapt nu văd nimic, că asta e doar o părticică din el. N-am  stat să îi descopăr şi celelate laturi.

Mai târziu, la o adunare generală în facultate, vine Bum şi zice: „Noi, prin proiectul ăsta, te învăţăm să asculţi Muntele.” N-a trebuit să ajungă la finele prezentării ca să fiu convinsă că voi merge în tabăra lor. „Şcoala de mers pe munte” părea să fie o experienţă pe cinste, iar ce a urmat nu mi-a înşelat deloc aşteptările.
Destinat începătorilor, proiectul celor din Tăşuleasa Social are ca scop să te înveţe ce înseamnă să fii pe munte, să trăieşti cu el. Pentru asta, au pus cei mai faini oameni să povestească din experienţa lor şi să instruiască în ale mersului pe munte, pornind de la reguli practice până la îndemnuri morale.



Două zile am interacţionat cu munţomanii asociaţiei, oameni de calitate, care ne-au luat la subraţ şi ne-au povestit cu lux de amănunte ce să (nu) facem ca să avem parte de cea mai frumoasă experienţă de fiecare dată când mergem acolo sus.

Ştefan ne-a arătat Pădurea Pedagogică, un super proiect de-al lor. Ne-a explicat acolo tipurile de conifere ca apoi să avem revelaţia că noi de Crăciun cumpărăm mai tot timpul nu brad, ci molid, apoi ne-a revelat din tainele ecosistemului unei păduri.

Codrin ne-a învăţat cum să ne echipăm, cum să campăm în funcţie de condiţiile meteo, să citim o hartă destinată mersului pe munte şi cum să îndesăm baia, bucătăria şi dormitorul într-un rucsac.






Miruna şi Cristi ne-au instruit în montarea corturilor, ne-au arătat cât e de important să ai un sac bun de dormit, saltea, cocon şi izopren (who would have thought?) . Ne-au legat apoi la ochi să se asigure că ştim să montăm cortul şi pe timp de noapte!




Fane, the super man care a urcat Everestul (primul român,de altfel, care a făcut asta) şi alţi uriaşi ai hărţii lumii ne-a povestit experienţele lui inedite şi ne-a învăţat regulile de prim ajutor pe care fiecare trebuie să le cunoască plus alte tipsuri din cariera lui de salvamont.


Tibi, omul de neoprit care la curse aleargă câte două zile şi două nopţi fără încetare (pe bune!), ne-a uimit cu relatările lui despre ce înseamnă să fii maratonist de cursă lungă. (Un mic mare secret, Tibi se pregăteşte să participe luna asta la una din cele mai dificile curse din lume: 330 km cu 24.000 km diferenţă de nivel. E incredibil.  Îţi ţinem pumnii, Tibi!)


Au venit apoi cei de la jandarmeria montană să ne spună cum stau lucrurile în pădurile de pe munţi, cum se confruntă cu „the bad guys” ai locului şi care sunt pericolele care ne pot întâmpina. 

Bum ne-a vorbit despre etica muntelui şi ce înseamnă să fii un munţoman model. (Ca să ştiţi şi voi, Iulian a coordonat proiectul ăsta, dar nu o vom spune pentru că e modest şi nu prea se laudă. Greaaaat job, Bum!)







În ziua a treia, înarmaţi cu toate cele de trebuinţă - rucsaci dotaţi, lecţii învăţate şi principii de munţomani- am plecat să facem, în sfârşit, cunoştinţă cu muntele. După o oră de mers prin pădurea deasă, trecând pârâiaşe şi gâfâind în gând, am ajuns în Poiana Arsurii, un petec minunat de pământ înconjurat de brazi în mijlocul munţilor, unde ne aşteptau corturile deja montate de cei dinaintea noastră. Am mers în cercetarea terenului pe traseul viei Maria Theresia şi ne-am întors la focul de tabără, înarmându-ne cu de-ale gurii şi voie bună pentru expediţia din ziua următoare.
Poiana A
Les cute volunteers 


Ziua a patra.Am pornit în răcoarea dimineţii spre culmi înalte. 7 kilometri de peisaje care-ţi opresc răsuflarea, urcuşuri şi coborâşuri, pădure îmbietoare şi atmosferă de rai şi am ajuns pe vârful cel mai semeţ: Pietrosu al Calimanilor, la 2100 metri. Încă 7 kilometri înapoi şi, mai forţoşi ca niciodată, nu picăm în cocon la datorie cum ne aşteptam, ci ne continuăm seara la focul de tabără între poveşti şi enigmele spuse de Miruna.



                

© Cristina Firastraeru







© Cristina Firastraeru





Ne-am întors la campus... mai buni. Mai puternici. Mai înţelepţi. Sau cel puţin aşa m-am simţit eu. Are Muntele o magie care îţi ia gândurile, ţi le reţine puţin ca să îţi reîmprospătezi mintea şi ţi le aşază la loc, în ordine. 
Umblă puţin şi la suflet ca să schimbe starea, pune acolo seninătate şi linişte în locul agitaţiei citadine şi presară şi puţină fericire; aşa, ca să fie. Te trimite înapoi şi aşteaptă să revii cândva să îi mulţumeşti. Spunând şi altuia sau, dacă eşti mai egoist, plantând un copac.

Să mănânci pateu la 2100 m.
Asta înseamnă să fii munţoman.




Ah, că mi-am amintit! Băi, v-am zis cât de faini sunt oamenii din TăşuleasaSocial?! Atâta mărinimie într-un grup de oameni eu n-am întâlnit. Însufleţiti de o serenitate care li se vede în privire, spirit civic, modestie şi gândul de a face lumea un loc mai bun, voluntarii TĂŞU răspândesc bucurie şi speranţa unui viitor mai trainic prin proiectele pe care le fac. Alin Useriu, preşedintele asociaţiei şi un om de excepţie, este de părere că întâi de toate, rolul unui ONG este de a schimba mentalităţile tinerilor implicaţi şi să cultive principii. Asta face şi Tăşuleasa prin activităţile ei. Şi ca să vezi că sunt într-adevăr minunaţi, uite ce au făcut oamenii ăştia până acum:


  • Au refăcut, cu ajutorul a 250 de voluntari, traseul ce lega Transilvania de Bucovina în vremea Imperiului Austro-Ungar.
  • În aprilie anul acesta au adunat mii de voluntari care au plantat în 40 de locaţii 40.000 de puieţi.
  • Au înfiinţat proiectul „Santa”s Truckers” prin care camioane întregi cu daruri vin de Crăciun din Germania în România şi aduc mii de cadouri copiilor din zeci de sate.

Am rămas impresionată de ceea ce fac, Tăşuleasa vorbeşte puţin şi face mult. E o organizaţie care educă şi inspiră.


Iar eu şi colegii din grupa 4 am fost inspiraţi de cel mai recent proiect al lor, „Şcoala de mers pe munte”. Motivaţi să aspirăm la o viaţă mai frumoasă, în care să redescoperim natura şi bucuria muntelui. Să ştii să asculţi muntele te poate salva negreşit de problema cotidianului iar natura e ca o reînviere a trupului şi sufletului după un impas.  Fane spune că fiecare om are Everestul lui. Neîndoielnic; cert e că interacţionând, învăţând şi plecând la drum cu asemenea oameni frumoşi, cu siguranţă drumul până sus va fi mai puţin anevoios. 




Puţin fum în geacă şi-o enigmă la foc mai vreau                    Foto: Oana Herlea